de Mircea Eliade
In 1912 tata a fost mutat cu garnizoana' la Cernavodă. Am rămas acolo doi
ani. In amintirile mele, timpul acela se desfăşoară, în plin soare, între Dunăre şi
dealurile cărămizii calcinate, pe care creşteau măceşi şi flori mărunte, cu petale
palide, uscate.
Învățasem deja alfabetul, dar încă nu-mi dădeam seama la ce ar putea folo-
si. Nu mi se părea atît de interesant cind am ajuns să silabisesc o-u, ou, bo-u,
bou nici chiar cind am izbutit să citesc, fără să mai silabisesc, Ţara noastră
se numeşte România. Dar odată am dat peste cartea de citire a fratelui meu şi,
după prima pagină, n-am mai putut s-o las din mînă. Eram fermecat, parcă aş
fi descoperit un joc nou. Căci, din fiecare rind citit, aflam lucruri necunoscute
şi nebănuite. Am învăţat numele județelor, ale riurilor şi ale oraşelor şi am aflat
despre Daniil Sihastru şi Minăstirea Neamțului şi cite alte lucruri care mă uluiau,
mă copleşeau' prin vastitatea şi misterele lor. Dar, după o săptămînă, cind am
terminat cartea lui Nicuşam descoperit deodată că lucrurile
nu erau atît de simple pe cit le bănuisem eu. Căci nu mai
aveam la indemînă o a doua carte pe care s-o pot incepe
imediat. Tata avea vreo sută-două de volume frumos legate
în piele, dar erau încuiate într-o bibliotecă cu geamuri. Nu
puteam citi decît titlurile, şi nici pe ele nu le înţelegeam
intotdeauna. Erau volume care se intitulau Roman" şi a
fost o lungă discuție între părinți dacă trebuie sau nu să-mi
explice acest cuvint. Pentru încă mulţi ani, tata mi-a interzis
să citesc romane". Nici măcar nuvele nu-mi îngăduia să
citesc. Singurele cărți admise de el erau cele care purtau
titlul sau subtitlul de Povestiri.