Undeva, în Țara Soarelui-Răsare, se spune că există o grădină de statui în care fiecare
dintre noi își poate întâlni imaginea. Avem, cu toții, acolo, un cap sculptat care ne seamănă.
Cei care vor să știe cum arată cu adevărat nu trebuie decât să spună adevărul atunci când, la
fiecare bifurcație, au de răspuns la o întrebare. De altfel, întrebările înscrise pe tăblițe sunt
simple: bărbat-femeie, vârsta între atâția și atâția ani, rasa cutare, zona geografică, meseria
din cutare categorie, căsătorit sau celibatar, divorțat o dată sau de n ori, cu copii sau fără, cu
probleme din cutare categorie sau nu – aproape ca la orice formular administrativ. Diferența
este că, în loc să scrii răspunsul într-o rubrică liniată, o iei la dreapta sau la stânga, pe un
drum care te conduce tot mai departe, tot mai adânc, dinspre marginea grădinii către miezul
ei, la întâlnirea cu tine. Când întrebările se epuizează, ajungi în fața unui bust care este
oglinda ta de piatră. Dar nu una neutră, flatantă, inexpresivă, ci una care spune tot. De-a
lungul lungului drum al vieții, repetat acum în grădină într-o formă sintetică, ți-au fost
imprimate trăsături de caracter pe care statuia le afișează, chiar dacă tu le ascunzi:
superficialitate, ipocrizie, cinism, lașitate, mânie, încrâncenare, răutate, obtuzitate, egotism,
invidie sau poate liniște sufletească, blândețe, entuziasm, înțelepciune, altruism, veselie,
inocență sau, cel mai des, un amestec de trăsături atrăgătoare sau dezgustătoare. Totul este
scos la suprafața pietrei și exagerat, ca să nu încapă nicio îndoială ce înseamnă. Se pare că
mulți dintre cei care ajung în mijlocul grădinii (și în miezul lor) sunt îngroziți de propria
imagine, nu o cred, se întorc din drum, trișează, își povestesc viața în alt mod, cu alți pași, o
îmbunătățesc, dar grădina nu permite minciuni și nu-și dă satisfacție dacă înșeli.
(Ioana Pârvulescu. Oglinzile de piatră)
REZUMATUL ACESTUI TEXT VA ROG DAU COROANA