O zi superbă de la școală
- Ce mai faci, tu, floarea mea de zâmbet ?
- Sunt cam tristuță, tată, nu mă vezi ?!
- Parcă te-aș vedea, dar nici nu cred...
- Ar fi să crezi, să crezi chiar mult, că sunt bolnavă de tristețe !
- Cum de s-a întâmplat ?
- Mi-e greu să-ți spun ... e grav și de nerostit.
- Hai, încearcă doar un pic... și fără teamă !
- Parcă un râu, cu lespezi mari de gheață, îmi scaldă sufletul ...
- Vai, dar nu e disperare mai mare decât cea pe care eu o văd acum în ochii tăi. Așa că spune-mi mai repede ce s-a întâmplat ...
- E un băiat, pe care eu îl admiram...
- Și...
- Mi-a spus o vorbă care m-a secat... și-aproape m-a lăsat fără suflare ...
- Dar, ce ți-a spus ?
- Mi-a spus că eu sunt năucă... și mi-a mai spus că am și nasul mare...
- Ha-ha-ha-ha...!
- Ce faci tată, și tu râzi de mine...?!
- Nu râd, fetița mea, eu doar mă bucur !
- Și de ce ???
- Pentru că tu te-ai născut o visătoare... și clar că ești o năucă,
o năucă fermecătoare. Așa că să fi sigură că l-ai fermecat și
pe băiatul tău, care a rămas uimit de ochii tăi albaștri
ca infinitul, un infinit care alunecă tiptil peste arcuirea nasului
tău, inimaginabil de seducător !
- Vai ! Nu pot să cred... Nu pot să cred cât de fericită sunt !
- Și eu mă bucur, foarte mult...
- Acum sunt sigură... sunt sigură că-l iubesc ! Și sunt cea mai fericită, cea mai fericită… și, evident, cea mai năucă !
