Este zi de început de toamnă. Soarele lucea anevoios peste pădure. Pomii se tot râdeau frunele (acele) bradului. Ei spuneau că un brad nu are ce căuta printre ei. Îl tot dojeneau că el este o plantă de prisos, că el este un alt soi de plantă neputincioasă....
Într-o zi, pe când el tot plângea, nedumerit, aude un glas din cer. acel glas venea de la soare. El îi spuse:
- De ce plângi, bradule?
-Iată, frații și surorile mele mă dojenesc, eu nu mai am speranțe... tot gemea brăduțul.
- Nu t teme, am să le vin eu de hac! Zise el îndrăzneț.
Iată că a sosit și omentul adevărului. Soarele a dat un val de căldură atât de mare, încât frunzele copacilor nu au rezistat și au căzut. Iată că bradul e în centrul atenției. Pe când toți copacii erau goi, numai bradul era verde.
Iată așa sau împrietenit bradul și soarele.
