Trăsăturile bunicii emană bunătate, precum chipul unei icoane. Părul alb ca neaua care-i încadrează fața rar iese de sub năframa legată sub bărbie. Ochii albaștri ai bunicii sunt calzi și parcă te măngâie cu privirea lor ori de câte ori te privește.
Privind-o mi-amintesc întreaga mea copilărie, mă gândesc că buzele ei niciodată n-au rostit decât cuvinte blânde, iar poveștile n-au răsunat mai bine vreodată decât de acolo. Chiar și vremea a trecut frumos pe chipul său, ridurile sale ascund o față veselă, senină.
Mâinile bunicii sunt atât frumoase, chiar așa, muncite, întotdeauna gata să te mângăie pe creștet.
E subțire, iar greutățile vieții par să nu o fi încovoiat, ci spatele-i e drept, mersul ușor legănat, niciodată nu se grăbește, întotdeauna face câte ceva. Rar o văd pe bunica stând pe gânduri, cu privirea departe spre zări și ochii plini de lacrimi și atunci, ori de câte ori o-ntreb ce s-a-ntâmplat, zâmbește și-mi spune că i s-a-ncețoșat privirea.
Bunica mea e o ființă minunată.
____________________________
