În acest fragment, naratorul povestește despre legătura profundă pe care o dezvoltă cu un scatiu pe nume Boris. Inițial, personajul principal îl botează în glumă, dar ulterior realizează că aspectul lui Boris nu are nimic comic. Cu pene moi și colorate și o caldura mereu vibranta, Boris devine un confident al naratorului, căruia îi împărtășește necazurile și speranțele sale.
Într-o seară de Anul Nou, naratorul aduce în cameră un mic brad și împodobește colivia lui Boris cu flori și smochine, simțind că nu este complet singur în acea noapte specială. În timp ce primăvara își face simțită prezența, cu frunzele și păsările vesel cântătoare, naratorul ia o hotărâre grea: să-l elibereze pe Boris pentru a trăi în sălbăticie alături de ceilalți.
Despărțirea este dureroasă, iar naratorul simte că a obligat scatiul să facă mai multe încercări de zbor prin cameră înainte de a-l lua cu el în pădurea de lângă mânăstirea Cernica. Acolo, înconjurat de călugări, naratorul deschide cutia în care Boris tremură de groază și îl eliberează, simțind pentru ultima oară căldura lui în mână înainte de a-l vedea sărind printre crengi și dispărând în zare.
În final, naratorul își ia rămas bun de la Boris și se întreabă ce se va întâmpla cu el în sălbăticie: va găsi dragostea cu o pasăre la fel de dulce sau va fi nevoit să lupte pentru supraviețuirea sa într-un mediu necunoscut? Această poveste reflectă nu doar legătura specială dintre om și animal, ci și natura complexă a libertății și a căutării de sine în mijlocul naturii sălbatice.
