Scrie 6 Întrebări în baza
textului "Pâinea" de Nicolae
Rusu

În această lume și pe această planetă a oamenilor, într-un cătun așezat la poale de munți, la jumătatea unui secol și în miezul unei luni de iarnă, într-o familie numeroasă de agricultori, iată, se mai naște un copil.
E un băiat la care te poți uita, căci cu soarele nu are de gând să se întreacă, iar într-un an crește la fel ca și ceilalți semeni ai săi. Atunci când copiii, la vârsta potrivită iau calea școlilor, merge și el cu ei. Îi place, desigur, să se hîrjonească, să admire flori și să asculte tril de păsări. Mai ales preferă să urmărească stelele cerului, apoi să se viseze pe tărâmuri fermecate de basm. Dar trec niște ani și îl ajunge timpul să susțină examenul de maturitate. Marea majoritate a acestor oameni, după o tradiție a neamului, prețuiește în primul rând măiestria de a coace pâine.
Tinerii participă la un concurs  pentru cea mai bună, mai frumoasă și mai gustoasă pâine. Câștigă însă cununa de slavă pâinea care își păstrează un timp cât mai îndelungat calitățile. Selecția și prețuirea e făcută de un competent și numeros juriu, în frunte cu un înțelept. Acesta este alb și uscat de bătrânețe, incoruptibil și neîndurător de exigent, Timpul. Astfel începe Băiatul să se pregătească pentru a-și susține examenul existenței sale pe fața pământului. Dar, abia începute pregătirile, i se arată deodată zâna destinului său. Ea îl sfătuiește să plămădeasca aluatul doar într-un răstimp de treizeci și nouă clipociri de pleoapă. Dar să amestece neapărat în el și gândurile sale cele mai profunde, și amintirile sale cele mai luminoase, și viziunile sale cele mai frumoase. Băiatul respectă cu sfințenie sfaturile și, la timpul potrivit, se prezintă cu pâinea sa de toate zilele la judecată.
Aici vede pâini neasemuit de frumoase . Unele au semnele celor mai gingașe flori de pădure, altele – îmbătătoare arome ale cerului spălat de ploi primăvăratice. Sunt și pâini care reflectă chiar și chipuri ale mai-marilor lumii – în speranța de a le câștiga indulgența. Băiatul cu pâinea sa modestă înțelege, resemnat, că locul său e cel din urma tututror.
La drept vorbind, așa se și întâmplă. Apoi vine clipa când bătrânul, temutul și neînduplecatul Timp, trece cu bagheta sa magică peste puzderia de pâini. Într-o clipită se prefac mai toate în bulgări de pământ sau coji mucegăite și uscate ca iasca. Unele ajung să devină praf și pulbere, altele – turte de lut împietrit. Doar pâinea Băiatului rămâne rumenă și proaspătă ca și cum ar fi fost scoasă chiar atunci din cuptor. Cum rămăsese cel mai din urmă, Băiatul se pomenește deodată cel dintâi. Iar când încep a gusta din pâinea lui nenumărați bărbați și femei, batrâni și copii, fiecare dintre ei își vede aievea mama, privindu-i dulce dintr-o negură de vremi. Apoi mai zăresc niște flori și niște gâze într-o poiană de argint, jucând la o nuntă, și un șir de plopi fără soț. Mai simt și niște flori de tei, curgând ușor și lin în pletele unei fete, care e o preafrumoasă fiică de împărat, precum fecioara-i între sfinți și luna-i între stele. Mai aud și niște tânguioase sunete de clopot, seara, pe deal…… Apoi, ascultă și niște profunde învățături ale unor oameni de alte neamuri. Mai înțeleg și tâlcul celor spuse în istoria cu cele cinci, apoi cu șapte pâini ce au potoloit odată foamea unei nenumărate mulțimi…

Și cei care se înfruptă din pâinea Băiatului adună apoi coșuri de firimituri pentru a plămădi cu ele alte pâini. Și nu uită să transmită din gură-n gură, secole la rând, numele celui ce hrănește necontenit nu numai neamul românesc, ci și întreaga suflare omenească. E vorba de cel care a fost, este și va fi de-a pururi Mihai Eminescu.