Era o după-amiază târzie de vară, când am decis să mă abat de la traseul obișnuit al plimbărilor mele prin pădure. Lumina soarelui se filtra prin frunziș, creând jocuri de lumină și umbre pe poteca îngustă. În timp ce pașii mă purtau mai adânc în inima pădurii, m-am trezit pe marginea unei poieni ascunse, un loc pe care nu-l mai văzusem până atunci. Era acoperită de o pătură de flori sălbatice, într-o explozie de culori și parfumuri ce părea să sfideze realitatea.
Soarele începea să coboare spre orizont, vopsind cerul în nuanțe de roz și portocaliu, reflectându-se într-un mod aproape supranatural peste florile care mișunau ușor în briza ușoară. Am stat acolo, pe marginea poienii, complet captivat, simțind cum timpul părea să se oprească în loc. Cu fiecare suflare, mă simțeam mai conectat cu acest colț de rai, într-o stare de profundă recunoștință și uimire. Pentru un moment, toate grijile și agitația lumii exterioare păreau să dispară, lăsând în urma lor doar frumusețea pură și nealterată a naturii.
