Căsătorindu-se, mama avea să intre însă într-un mediu foarte diferit de cel pe care-l cunoscuse,
crezându-l tipic românesc. […] A fost îndrăgită de toate cele șase cumnate – o performanță! – , dar o plictiseau de moarte prejudecățile și cancanurile locale. Nu i se mai îngăduia nici să facă sport, nici să umble pe bicicletă, nici să călătorească singură, nici măcar, mai târziu, să mă plimbe pe mine cu landoul; iar ei nu-i plăceau nici jocul de cărți, principala distracție a locului, nici bucătăria sau prepararea de prăjituri, îndeletniciri care i-ar fi asigurat deplina integrare în mentalitatea dominantă. Când moartea mătușii ei i-a adus o moștenire substanțială, poate că imaginea ei s-a schimbat în ochii altora, dar ea a rămas absolut egală cu ea însăși, asemenea mărunțișuri triviale – averea sau neaverea – fiind pentru ea lipsite de orice importanță.

Înrăstimpurile dintre călătoriile în țara ei, unde părea că-și regăsește energia și pofta de viață, s-a consacrat unei corespondențe susținute cu prietenele și rudele risipite pe cinci continente […], unei prietenii afectuoase cu soția farmacistului din localitate, singura cu care putea cânta la pian, la patru mâini, reducții din simfoniile beethoveniene, unei societăți de binefacere pe care o înființase și o conducea, în folosul copiilor din localitate – și, mai ales, mie, primul și ultimul ei copil (se apropia de patruzeci de ani), împreună cu care a format o lume închisă și paradiziacă timp de vreo zece ani, în care nu ne-am despărțit niciodată […].

Acești primi zece ani de existență, desigur neobișnuiți, mi-au dat de fapt, pe lângă câteva dificultăți
de adaptare socială de care am devenit destul de curând conștientă, un fel de experiență concretă a
paradisului. Poate că importanța pe care o dau astăzi practicării sistematice și deliberate a dragostei și a adevărului vine din această certitudine a culorii edenice pe care o capătă viața trăită în acest spirit. Poate că aspirația neobosită către o armonie socială aici și acum îmi vine nu din rememorarea altor vieți sau a vreunor misterioase experiențe, ci pur și simplu a acelor ani ai copilăriei. Poate că o spontană încredere în oameni și în viitor, pe care o drămuiesc doar într-un al doilea timp, sub imboldul experienței câștigate, își are izvorul în acele numeroase ceasuri de dialog liniștit și cald, fără urmă de fraudă.[…] Foarte multă vreme, absența minciunii și prezența bunătății mi s-au părut de la sine înțelese. Greșelile puteau veni din partea mea, care mai aveam de învățat; nu mă așteptam ca ele să vină vreodată de la alții.

Să nu se creadă totuși că aș fi fost un copil răsfățat. Dimpotrivă chiar: viața mea era destul de sobră, iar programul cotidian cuprindea o sumă de restricții și obligații care multora le-ar fi părut de nesuportat. Dar nu mi se întâmpla să fiu pedepsită pe nedrept. Regula jocului n-o impuneam eu, iar la început o puteam contesta; odată stabilită însă, de vreme ce o cunoșteam și ea nu se mai schimba fără s-o știu, eventuala ei încălcare o făceam pe riscul meu. E foarte important, pentru un copil, ca tabloul de valori – ce e voie și ce nu e voie – să fie limpede și permanent; din raportarea la el se naște sentimentul adevăratei libertăți, dar și cel al libertății personale.
Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1944 – 1959

5.Prezintă,în 30-50 de cuvinte,o trăsătură a mamei autoarei ,așa cum reiese din textul dat.