«[...] în casă se urmau în şir patru încăperi, dintre care una era de „lux”: odaia spre uliţă („casa dinainte”, cum îi ziceam), un modest salon, aproape totdeauna sumbru, care se deschidea rar de tot şi numai musafirilor de la oraş. În acest salon, mobilat într-un fel mic-burghez, domnea totdeauna o răcoare de piatră. Mi-aduc aminte de două dulapuri vechi, de nuc, cu uşi ce luceau în jocuri ca de apă, şi de-o comodă Biedermeier, pe care un ceas auriu, pus sub un clopot de sticlă, cînta, cînd era „tras”, două melodii vieneze cu sunete metalice, săltăreţe şi uşurele, ce evocau o epocă.»
Variantă de prezentare a odăii dinspre uliță:
Odaia dinspre uliță era un salon modest, răcoros și trist, care se folosea numai pentru primirea musafirilor. Ca mobilă, sunt menționate două dulapuri de nuc și o comodă Biedermeier. Pe comodă trona cel mai atractiv obiect din cameră, protejat sub un clopot de sticlă: un ceas auriu, care putea cânta două melodii vieneze.
Cunoşti situații similare? Comentează!
O situație similară am întâlnit la străbunicii mei de la țară. Tot așa aveau o cameră „de bună”, pe care nu o foloseau aproape niciodată, dar în care adunaseră mobilier bun și diverse obiecte mai deosebite. Acolo nu se făcea focul iarna, ca să nu se afume pereții. Noi, strănepoții, nu aveam voie să intrăm acolo, ca să nu stricăm ceva. Părinții mei spuneau că așa a fost mereu, niciodată copiii nu erau lăsați singuri în odaia „de bună”.
Spre deosebire de descrierea făcută de Lucian Blaga, musafirii nu erau primiți acolo. Vara erau primiți în aer liber, la umbra unui nuc bătrân, iar iarna în bucătărie, unde era mai cald.
