Comentează, în cinci-şase rânduri, secvența următoare, având în vedere:

a) relația lui Ion cu pământul între momentul inițial, când exclamă pătimaş: - Lotul nostru, săracul!... şi secvența redată mai jos, după ce Vasile Baciu îi cedează toată averea râvnită;

b) câmpul semantic dominant;

c) raportul acestui episod narativ cu finalul tragic al personajului, din perspectiva unui

narator omniscient, care are în vedere Sfârşitul încă de la Început.

Sufletul în era pătruns de fericire. Parcă nu mai râvnea nimic și nici nu mai era nimic în lume afară de fericirea lui. Pământul se închina în faţa lui tot, pământul... Și tot era al lui, numai al lui acuma...

Se opri în mijlocul delniței. Lutul negru, lipicios, îi țintuia picioarele, îngreuindu-le, atrăgându-l ca brațele unei iubite pătimaşe. [...] Se aplecă, luă în mâini un bulgăre și-l sfărâmă între degete, cu o plăcere înfricoşată. Mâinile îi

rămaseră unse cu lutul cleios ca niște mănuşi de doliu. Sorbi mirosul, frecându-și palmele. Apoi, încet, cucernic, fără să-și dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Și-n sărutarea aceasta grăbită simți un fior rece, ameţitor...