Intr-o zi de vară, lină, călduroasă, Răspândind în vale umbră răcoroasă, Frunzele pe arbor vesel dănțuiau Şi cu zefirașii astfel se sopteau: Dulce e viața frunzelor, când ele, De roua lucinde, mândre, tinerele, Lumea înverzesc Şi o răcoresc. Călătorul pacinic, obosit de cale, Oricând se arată în a noastră vale, Sub arbor el stă Repaos de-şi dă. Mândre fetişoare locul vin să prindă, Vrând la umbra noastră hora să întindă; Şi cel păstoraş Le cântă de jale-n al său fluieraş. lar de primăvară, chiar privighetoarea, Cântăreața văii, cea fermecătoare, In desimea noastră mult s-a răsfățat Şi ne-a tot cântat. Apoi când românul doina häuleşte, El pe frunză verde întâi o numeşte; înşişi zefirașii, voi ne legănați Şi ne dezmierdați. -Dar spre neuitare, Nu se cade oare Frunzelor le zise un glas din pământ - Despre rădăcină vreun bun cuvânt? Cine-i rădăcina? Și cum de cutează Cu noi să se certe, când nici se-nsemnează? Frunzele pe arbor zise vâjâind, De ciudă plesnind. Rădăcina face arborul să crească - Şi peste tot anul frunză să renască - Le răspunse ea. În alt chip ființă voi nici ați avea. Să țineți dar minte Aceste cuvinte: Viaţa vegetală, Viaţa socială, Totului atârnă De la rădăcină.​